luni, 5 februarie 2018

Bucatar la oi m-as duce …

Am o problema cu retetele. Si nu ma refer aici la cele pentru guturai sau galci ci la potopul de gaselnite culinaro-gastronomice care incearca sa-ti inoculeze ideea ca, avand cartea sau laptopul pe masa intre punga de faina si legatura de marar, poti deveni la o prima lectura sau cu un simplu click cea mai si cea mai dintre gospodinele din circumscriptia ta electorala. Si asta chiar daca tu pana atunci stiai despre bucatarie doar ca e o incapere situata in dreapta cum intri pe hol unde, conform celor spuse de tac’tu, se uita muma-ta cat ii ziua de lunga la televizorul mic cu diagonala de 37 cumparat de ea din economii, “ca eu  nu rup usa coaforului de doua ori pe saptamana cum face fufa aia de la III dupa care te uiti ca broasca la bordura de zici ca nu ai mai vazut in viata ta cur de femeie !” Apai, tatutu’, big sa’praiz, iote belea ca nu-i deloc asa. O mancare reusita care sa-ti faca sa valseze plombele in gura, e ca o opera de arta, ca o pictura de Da Vinci. Si cum oricat ti-ar explica barbosul ala (asta, normal, dac-ar mai fi posibil), cu lux de amanunte si note de subsol lamuritoare, cu tot tacamul descriptiv ce insoteste o lucrare facuta sa-nteleaga tot tolomacul, tie tot n-o sa-ti iasa sa asezi pe o fotografie cu moaca imbufnata a soacra-tii acelasi zambet pe care l-a pus el sub nasul meditaraneean al Mona Lisei. Fiindca aici totul se-nvarte-n jurul unei logici elementare. “Se ia juma’ de kil de rosii”, spune reteta s-atunci apare primul “Hopaaaa… !!!”. Ca vezi matale, nu ai nevoie decat de doi neuroni functionali si de sinapsa care sa-i spanzure unul de gatul celuilalt pentru a realiza ca rosiile astea chiar nu au toate nici acelasi gust, nici aceeasi consistenta si, ca sa iti strice chiar si poza de final, nici macar aceeasi culoare. Unele-s dulci ca mierea, altele acrisoare. Unele seci, altele apoase. Unele rosu-nchis, altele bat inspre galben-portocaliu. Mai spun si de faina ? Acolo lucrurile sunt chiar mai complicate, devine chiar o chestie de noroc chiar daca pe toate pungile scrie ca-i “trei nule”. Adica 000. Si uite-asa, calatorind fonetic, ajungem si la oua. Pai exista vreun termen de comparatie intre oul a carui venire pe lume e trambitat cale de doua ulite de o gaina vesela si implinita care beneficiaza atat de serviciile unui pinten at superpotent cat si de minim doua mese “bio” pe zi servite de o bunicuta blajina cu omologul lui creat aproape stiintific de-o amarata care isi duce zilele intr-un soi de Auschwitz al galinaceelor ? (aveti optiunea de a nu raspunde; intrebarea are valente retorice). Iar daca pui la socoteala si aspectele de ordin tehnic – “se bat 1o minute cu mixerul” sau “se da un sfert de ora la cuptor”, procentul de eroare ce te duce clar catre esec creste ca Fat Frumos : intr-un an cat altii in trei. Fiindca mixerul tau iti seamana, e lenes si se-nvarte-asaaa …, ca in reluare. Iar cuptorul (ca sa raman in tema) e si el din acelasi aluat cu tine : se-ncinge repede, din te miri ce, si arde tot ce prinde … Pai si atunci cum sa iti iasa, mai, reteta ca in poza din carte ? Uite cam asta-i treaba – strict din punctul meu de vedere, cu utilitatea sutelor de milioane de retete. Bucatareala nu e ecuatie de gradul II sa le rezolvi pe toate cu-aceeasi formula. E mai degraba eseu literar, eseu in care, folosind acelasi fond lexical, fiecare isi foloseste si isi potriveste cuvintele dupa propria pricepere si inspiratie. Ce iese ? Dumnezeu cu mila ! Azi un eseu de 10, maine abia de scoti un 5. Nota de trecere inseamna comestibil. In caz contrar, “Du-te la ma-ta, sa-ti faca ea mai bine !” P.S. Postarea “isi trage seva” din vizita facuta aseara intr-un super-hiper-mega market unde m-am putut delecta la salonul de carti cu 4 volume “semnate” Laura Adamache, fiecare continand minunate retete grupate pe, logic, 4 categorii : aperitive, salate, dulciuri si…, na ! ca-mi scapa ! In fiecare volum, pret de vreo 50 de pagini, gaseai invariabil pe pagina din stanga textul retetei, scris in asa fel incat il puteai citi chiar daca ai +3 la ochelari dar nu ii ai la tine, si-n dreapta, labartata pe toata pagina, poza produsului final. Totul la apetisantul pret de douazeci si ceva de lei (of course ca de lei “noi” vorbim aici). Si scrise fiindca 200.000 de cititori ( :shock:) din tara si strainatate ( ) si-ar fi exprimat dorinta asta. Am rememorat, dintr-una dintre ele, reteta salatei Caprese. Nu fiindca eu n-as sti s-amestec rosii cu branza ci fiindca mie nu mi-a trecut niciodata prin cap sa sparcai busuiocul peste ea asa cum aparea in poza aia. Alaturi, la 4 lei si ceva, zeci de titluri ale unor nume mai putin celebre ca ale doamnei Adamache : Eliade, Goga, Preda, Teodoreanu, s. multi, multi a. Copertile, misto si la ei, nimic de zis, da’ poze ioc ! Iote, de aia astia n-au reusit vreodata sa adune 200.000 de fani, ‘tu-i marketingu’ mamii ei de treaba !

About the Author

Mariana

Author & Editor

When you want something, all the universe conspires in helping you to achieve it.

0 comments:

Trimiteți un comentariu