marți, 31 octombrie 2017

Amintiri din copilarie – 6. Saniuta

Nu, nu e vorba de alcool. E chiar vorba despre o saniuta. Pe vremuri, atunci cand eram un ghem de om (pe cat de mica pe-atat de tiranica), mi-a adus tata o sanie facut numai si numai de el, cu bare din otel inoxidabil. Si Doamne, ce bucuroasa mai eram. Cine mai era ca mine?! Nimeni nu avea saniuta care sa straluceasca in soare. Cum dadea prima zapada, incepea harmalaia. Copii cu varste intre 3 si 14 ani se adunau la derdelusul din spatele blocului meu. Erau doua, unul mai mic si unul mai mare. Eu pana la 5-6 ani nu prea m-am incumetat la cel mare. Revenind… Imi luam frumos sania-n spinare ca pe ruscac si mergeam afara. Printre alte sanii, printre oameni de zapada si cazaturi, am avut cea mai scurta prietenie a vietii mele, de jumatate de ora. Era o fetita care nu avea sanie, si asa suflet milos si marinimos cum sunt eu, am zis ca sa se urce pe sanie cu mine (de fapt ea ma rugase, dar cum pot s-o refuz?!). La un moment dat, oricui i se face ori foame, ori sete, ori vrea la baie, asa ca a trebuit sa ma duc pana in casa. Pentru a nu cara sania sus, jos, am lasat-o celei mai bune prietene ca sa se bucure ea pana vin eu. Am venit, dar ea nu-i. Nici sania! Era sa mor de inima rea, serios! Noroc de Florin, fratele meu, care fiind cu 8 ani mai mare a gandit totul la rece ca un detectiv bun ce este. A luat el urma copilitei si mi-a adus sania inapoi. Auzi, culmea culmilor, ca sa nu-si dea nimeni seama ca-i furata, mi-a dezlipit abtipildurile de pe ea. De parca nu stia toata lumea ca sania care straluceste e a mea…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu