”frumosul nu-i decat pragul inspaimantatorului…

‘’si-l traversam anevoie”….am incercat sa inteleg de unde si de ce….am inteles tarziu si nu sunt nici macar convinsa, pentru ca e totul prea departe ca sa mai simt ceva, ca sa imi mai amintesc…se sterge totul. ramane ceva ca o rana in care am ascuns o nemurire. daca mai crezi inca in moarte inseamna ca n-ai cunoscut inca nimic. si daca vei cunoaste nu vei intelege. si iarasi nu pot! si ma intorc!…si inca mai esti acolo departe si inca ma mai doare…pseudoregina fara regat…si fara rege…si fara nimic.pseudomana pe care o intind sa ajung din urma un pseudovis pierdut intr-o pseudonoapte cu o pseudoluna pe un pseudocer simt ca imi pierd mintile….asta daca le-am avut vreodata.
pseudolacrima se prelinge pe pseudoobrazul meu.sunt o antipatica. pretioasa, silfida, caraghioasa, ma preling prin lume. cica traiesc (sau cel putin asa pretind pseudofiintele care roiesc in jurul meu).pseudolacrima aia a devenit omniprezenta.pseudotrairi.

continui sa cred ca numai in fata absolutului naturii iti realizezi cu luciditatea cea mai intensa, singuratatea. m-am descoperit singura pe unul din cele mai inalte piscuri. singura ca niciodata in fata ranii prin care pamantul isi alerga la vale sangele etern si nobil…” tu munte nu ai mila de cel ce a cazut”…nici de cel ce se ridica. de nimeni dintre cei slabi. am ucis? da, am ucis. plante. animale. dar am ucis cu precadere nesfarsirea gandurilor mele. am ucis dorurile fara nume si fara chip care mi-au strabatut noptile, am injunghiat omeneste secundele de fericire pe la spate, punandu-le cununa creierului meu carnos si anonim. asta ca sa revenim la metaforele de trei parale de la care am plecat. gandesc in metafore de trei parale. rana pamantului ne vindeca insa de asta…invatam sa tacem ca sa putem relua apoi cuvantul de la capat. mi-a rasarit sufletul pe varfului muntelui in seara, ca o luna noua, aspra si cenusie. ca o luna din tine. ”uitasem ca sunt, uitasem ca trebuie sa cred, netezimea pietrei ma instrainase, piatra de dedesubt o priveam prin stralucirea ta…” da, nicaieri lumina nu-i mai curata decat pe o piatra de rau, decat intr-o rapa de munte, decat intr-un suflet care paraseste carnea…(de ce poeziile anonime raman cele mai patrunzatoare?)

o goana salbatica in suflet mi-a asezat aceasta rana. o alta lacrima. vad padurea cu narile dilatate.simt biciul vantului pe o carne moarta, topita intr-un foc aprins de un pamantean.pustie si salbatica am aruncat in rapa singura verigheta care are sa-mi stea pe mana vreodata.pustie si salbatica clipa…si te-am iubit si te iubesc fara sa cunosc si fara sa te vad. si fara sa te am.pustiu din nou…creasta aceasta taioasa ma inalta deasupra tacerii mele, si ma coboara in adancimea sunetului vietii. de ce atat e de straina viata aceasta frematator verde.

am sa incerc sa-mi lamuresc o amintire, pe care inca nu stiu daca am sa o adaug in multimea ”pseudo”: femeia de la mare, blonda si senina ca o raza primordiala, cu blondul si albastrul neamului meu slavon, mi-a descantat de suflet de inger. a fost cea mai inspaimantatoare noapte de pana acum.amintirea ei nu-mi naste niciun sentiment. imi omoara orice pornire de a plange. alaturi de aceasta femeie mare si blonda, gatita vrajitoreste in rosu sangeriu si respirand aer de mare si de folclorul unei glorii de popor trecut as putea rasbate  lumea aceasta si dincolo de ea, fara sa-mi fie foame sau sete sau frig.femeia din betia unei nopti pe malul marii imi spune sa nu plang si ma saruta sarat. o caut cu ochii prin oameni, prin valuri, prin nisip si imaginatie. si nu-mi arata decat semne in care imi citesc inclinarea spre stanga si spre dreapta, dupa bataile vantului si ale altor inimi.(cata incoerenta in gandire e necesara ca sa strabat in cateva randuri de vorbe geografia sentimentala a ultimei vremi?! imi vine greu sa apropii obiectul de intelesul sau…) daca si anii mei ar fi sa fie dupa stirea trecerii timpului, apoi inseamna ca de aceea se arata pe mine insemnele varstei (si nu-mi pot abtine, cu ochii intr-o oglinda femeiasca si obiectiva, un zambet sincer…) amintirea imensei blonde de la mare (si nu vorbesc de proportii trupesti) ramane mister. simt sa finalizez adresand cateva versuri cuiva negasit neasteptat necugetat, cuiva caruia i-as spune senina ”bine-ai venit dintotdeauna”…cand va veni….

A fost o rasucire

la inceput

iar la sfarsit o stare.

Eu nu inteleg nimic.

Neintelesul meu, el intelege.